solutii regizorale

o nunta pe plaja intr-o dupa-amiaza ploioasa. O despartire frumoasa in fata marii. L'eternelle retour de la chance. Amarcord. Fellini.

un barbat intins pe o plaja, noaptea isi plange crimele. a ranit-o fatal pe singura femeie care l-a iubit. totul are un sens in lume. chiar si o piatra. La strada. Fellini.

un jurnalist cu nostalgia literaturii, ca un ateu cu nostalgia lui dumnezeu, pe o plaja, confuz, contempla o pisica de mare, imensa, moarta cu ochii deschisi. trecutul pandeste, dar totusi, "such a sens of possibility". La dolce vita. Fellini.

pentru oameni filmici, nelinistiti, cu tristeti nostalgice, sanse iremediabil pierdute si dileme, Fellini are solutiile ideale: marea si ochelarii de soare purtati inauntru sau noaptea, à la Marcello Mastroianni. such a change of perspective!

on se dit adieu

sa ne spunem "la revedere" si apoi sa sarbatorim.

am putea sa bem chiar sampanie!

"in cinstea mea, cea mai frumoasă din toate fetele ce mint..."

o zi placuta

el statea intins in pat, fumand. cumva, pozitia asta il avantajeaza. nu face niciun gest stangaci sau gresit. tace. dar imi place.

eu beau ceaiul care e putin cam dulce pentru gustul meu. dar imi place.

intr-un colt de oglinda, vad jumatate din mine, cu parul ondulat de la ploaie, cu rochia inca umeda lipita de corp...exotica, dupa cum ma apreciaza el. nu spun nimic.dar imi place.

intr-un tarziu incepem sa vorbim. cauta sa ma electrizeze din cuvinte, aparent indiferent, distant, neinteresat. minte. dar imi place.

raspund. egal, clar, accesibil, ca si cand as vorbi despre cu totul altceva si nu despre mine. nu am nicio miza. nu mint.

asta ii place.

o carte si un film.

"Patty Diphusa" este muza absoluta a lui Almodovar. in ea se intalnesc toate celelalte personaje feminine proiectate in filmele sale, de la kika protagonista filmului omonim, la Raimunda din Volver.

amanta care nu spune niciodata nu, femeia ieftina, victima, indragostita disperata, posibila mama...patty este toate aceste femei, explicit si individual uneori, vag si complicat alteori.

lectura acestui micro roman, singurul scris de almodovar, in pofida pasajelor explicit sexuale, te lasa cu impresia de necontestat a unei feminitati delicate, ascunse si obscure si al unui tragism inevitabil care vine tocmai din decizia unor astfel de femei de a oferi mai mult atunci cand nu mai au nimic si viata le refuza totul...

Am mers sa vad "Fadourile", prezentat in cadrul Festivalului de Film European, cu un mare entuziasm, asteptand ca in urma vizionarii acestui documentar sa aflu mai mult despre emotia din care se naste acest gen special de muzica. Doar ca "Fadourile" a fost doar un colaj de zeci de melodii fado, de la cele mai vechi, aparute in tavene si bordeluri, la cele mai noi cu influente de flamenco sau chiar hip hop, si mai putin un documentar.

totusi un fragment scurt dintr-un fado vechi, probabil cantatd e prostituate in porturi, m-a insotit mai multe zile: " e timpul despartirii de cei care vor ramne in urma, in grija altei sorti"...

o seara la ateneu

muzica buna se potriveste oricarei suferinte.

muzica lui Wim Mertens se potriveste cel mai bine proiectata pe tragedia sofocliana, pe tristetea de dupa orgiile imperatorilor romani, pe nelinistea selenara a lui Pilat din Pont, pe infrangerea Constantinopolului din timpul celei de-a patra cruciade, pe lacrimile rostogolite prin pudra si rimel ale eroinelor lui Almodovar.

dantela veche si rock

"as vrea sa ploua mai des"

ma intind pe canapea, sorbind lenesa parfumul discret si fermecator al unui barbat care imi vorbeste despre Londra. ma ispiteste gandul autodistrugerii. abandonul in vicii si excese. corpul distrus de substante si mintea de nesomn.

"pierduta in asternuturi..."

imi amintesc diminetile in care ma trezem greu, in casa era frig si mergeam sa fac cafea, imbracata numai cu platonul lui.

"sa mergem vino...sa mergem vino..."

orele de literatura din liceu. dantela metalica in nuante bacoviene, dimineti care miroseau a Lancome si covrigi cu mac...

"tu esti doar un pic... noi nu suntem nimic..."

toate lucrurile care au ramas in urma, ca desenele cu creta de pe asfalt dupa ploaie...nimeni nu mai inseamna nimic.

"eu sunt corabierul ce te va astepta..."

sunt convinsa ca nu stiu sa traiesc altfel decat asa, atat de dedicata propriilor mele placeri, incapabila sa ma multumesc cu mai putin decat astfel de nopti, pline de vagul fumului si personaje excentrice...

gesturi banale

ador imaginea unei persoane al carei prim gest, atunci cand iese dintr-o cladire, este sa-si aprinda o tigara ( à la Holly Golightly iesind din sectia de politie).

promisiunea

m-am sprijinit usor de bar,incet, aproape lasciv. cand mi-am dat seama m-am intors violent in directia opusa, unde m-am lovit de imaginea mea reflectata intr-o oglinda imensa cu rame aurii.

"ar fi trebuit sa porti sutien sub aceasta bluza", mi-am spus eu, in timp ce deja ascultam o conversatie galagioasa in limba spaniola.

si dintrodata m-am simtit asaltata de un fel de joie de vivre, inegala, imposibil de analizat sau de pus in cuvinte.

"e totusi un oras cosmopolit", mi-am spus, dar era superficial. dintr-un impuls de neliniste am iesit afara pe trepte. pe terasa alti oameni discutau si beau vin.

as fi vrut sa ma asez la masa lor sa ii intreb lucruri aparent absurde: "va plac papadiile?" "ce parere aveti despre ploaie?", "ati fost vreodata la moscova?", "cand ati avut ultimul moment de dolce far niente?". dar am pastrat totul pentru mine, intr-o neliniste exuberanta care ma facea sa respir greu si care imi amintea de nopti care ar putea fi introduse atat de usor in filme precum otto e mezzo.

totul era asa...caranavalesc, trist si hilar, fascinant si grotesc...atarnand de fire subtiri de viata, prabusindu-se ulterior fara prea mult zgomot.

e nevoie uneori de o coincidenta simpla, cateva momente intr-o parcare si totul devine clar.

memoria involuntara

"dar ce frumoasa despartire...cu strazile lucind in ploie ca pielea neagra a unui cal"
pe fereastra uda a taxiului culorile amnezice se amestecau haotic, prelingandu-se usor fara nicio directie precisa.

"totul trebuie sa inceapa undeva. de ce nu ar incepe acum? chiar in noaptea asta, chiar daca ploua..."

dimineata raspunsurile se atarnau de cordonul rochiei.

imi amintesc ceaiul cu lapte.

tot ce-mi amintesc e durerea. adanca.eram convinsa ca nu poate sa ma doara mai tare...pana cand el s-a ridicat...
am ramas prea coplesita de materialitatea propriului meu corp...privindu-mi rochia cazuta la marginea patului...

...dupa

si dupa
am stat in camera toata ziua
ea in pat, somnolenta, trista, tacuta
eu pe scaun, incercand sa ma misc cat mai putin.
conversatii bizare.
"ti-e frig?", "nu", vrei sa deschid fereastra?", "da"," ce zi e azi?", "sambata"
am ascultat teatru radiofonic dupa cehov. aproape opt ore. am fumat mult ascultand ploia din cand in cand.
cautam somul ascuns in crapaturile parchetului, in praful de pe lampa, in urmele umede de pe umbrela agatata in cuier...inutil totul, mai ales eu.

banuiam de mult. acum sunt convinsa. sunt intamplari pe care nu le depasesti niciodata, care devin entitati specifice, individuale. te asezi cu ele la micul dejun si adormi cu ele lipite de piele. niciodata nu uiti, dar inveti sa traiesti cu prelungirea lor labirintica.

imi revine obsesiv in minte prima scena din amarcord de fellini, cea despre puful plopilor..."vagano, vagano, vaganoooo". cand ploua puful plopilor nu mai zboara. si ploua. si ploua. si ploua