ca si cum cineva scapase din maini o rola de film, il vedeam pe peronul celalalt prin ferestrele metroului, in secvente scurte, repetate rapid. cu fiecare fereastra ceva indefinit, ceva microscopic, ceva ce doar eu puteam vedea, se schimb pe fata lui.
precizie exemplara a camerei din mintea mea. intelegere deficitara. ceva intre deziluzie si o placere discreta. ceva ce nu putea sa imi spuna. acea finalitate a unui gand abrupt intrupt de toate lucrurile care ne fac sa fim departe chiar si cand mana mea isi face loc in mana lui.
imi repet mantra nabokoviana-viata e un joc de incantari si deziluzii. ale mele nu sunt interesante. ma preocupa cele de dincolo de geam, dincolo de linie, ale lui. si metroul nu pleaca. si E.C. se insinueaza in mintea mea. "singura mare originalitate a dragostei este ca te face sa nu mai deosebesti incantarea de deziluzie".
nimic nu ma sperie mai mult decat genitivul unor astfel de substantive.
metroul a plecat.
